Nu e usor sa te intorci pe firul timpului pana la lumi care, sub aspecte uneori familiare si simple, ascund diferente atat de profunde, incat daca nu s-ar tine seama de ele ar falsifica orice intelegere. Prin urmare, este esential sa amintim, inainte de toate, ca intre Egiptul antic si noi s-a produs o fractura mare.

Pentru civilizatia noastra, Egiptul nu a reprezentat o realitate palpabila, ci un loc ideal pentru a proiecta, pe rand, imagini care glorificau sau implorau, deci pentru o serie de conceptii care nu se nascusera in sanul lui. ”Intelept sau crud, opulent sau tiranic, profanator, superstitios si atotstiutor, infantil, exemplar din punct de vedere politic, pios si cinic, Egiptul anticilor (pana la acela al iluminismului) este o tema frecventa a meditatiilor de tot soiul, dar fundamental negat intelegerii.” (Sergio Donadoni)

Lumea Egiptului antic a zamislit o cultura spirituala scanteietoare pe care o admirau grecii vechi si in fata careia se minunau romanii care veneau in vremea lor, precum fac astazi multimile de turisti sa contemple templele, piramidele sau obeliscurile inaltate de faraoni si de supusii lor.Lumea Egiptului antic este atat de diferita, atat de aparte de toate celelalte din Europa si din Orient, incat lasa o amintire de neuitat prin intensitatea stralucitoare a imaginilor. Egiptul a fost Tara Aurului in antichitate, iar aurul, esenta divinului si a nemuririi. In aurul sclipitor radiaza imaginile zeilor, iar aurul invelea mumiile faraonilor divini. Credinta in forta magica, zeificatoare a aurului i-a determinat pe egipteni sa dea mortilor lor comori incomensurabile care sa-i insoteasca in mormant. Aurul, imaginea simbol a astrului Soare care lumineaza vesnic este identificat cu faraonul, care se ridica deasupra tuturor fiintelor pamantene si ii conferea divinitate, stralucire si putere in viata si dupa moarte.Ca fiu al regelui soare, faraonului i se cuvenea aurul drept materie a corpului. Aici nu este vorba despre divinizarea blasfemica, ori despre "vitelul de aur", in jurul caruia se danseaza. Aurul, dintotdeauna, a fost considerat de vechii egipteni un simbol solar si intruchipare a perfectiunii, regalitatii si divinitatii, norocului, bogatiei, fericirii.

Egiptenii sunt singurul popor din lume a caror credinta in puterea magica a aurului s-a concretizat in lumea materiala. Numai astfel putem intelege pe deplin importanta aurului sub forma podoabelor care erau inmormantate odata cu ei: aurul nu era doar un metal sfant, dar avea si menirea sa impodobeasca si sa umple cu forta magica. Inzestrarea mormantului cu aurul stralucitor al sarcofagului, mobilierului si al podoabelor garanta nemurirea, deoarece erau din materia soarelui.

Nu numai aurul avea rol magic. Atat pictura cat si sculptura trebuiau sa infatiseze fiinte care sa prinda viata in mod magic.
Inca din epoca predinastica, egiptenii se pricepeau sa redea natura prin desene pline de culoare , dar ca sa ne dam seama de gradul de perfectiune la care au ajuns artistii lor, trebuie sa privim scenele pictate care acopera in intregime peretii mormintelor. Pentru a putea intelege asa cum trebuie pictura egipteana trebuie sa lasam la o parte normele care isi au originea in arta clasica greaca, pe care le avem in minte ori de cate ori judecam o arta care nu se incadreaza in acele conceptii. Pictura egipteana isi avea propriile ei norme, fixate inca de la inceputul Regatului Vechi, determinate de considerente cu caracter religios, social si estetic.

Arta egipteana avea caracter religios si personajele de pe peretii mormintelor nu erau doar de decor, ci trebuiau sa infatiseze fiinte care sa prinda viata in mod magic, pentru a sluji ka-ul defunctului. Exista o conventie de ordin social care cerea ca persoanele sa fie reprezentate la dimensiuni proportionale cu rangul pe care il aveau. Oamenii erau vazuti in general din profil, daca erau intorsi spre dreapta nu puteau sa paseasca decat cu piciorul si mana stanga in fata, din motive de estetica. Arta era subordonata protocolului de la curte, operele fiind create spre a-i slavi pe zei, pe rege si pe curteni.

Peretii templelor erau pictati cu tablouri adecvate fiecarei portiuni. Adesea aveau sapati in ei basoreliefuri acoperite cu un strat subtire de gips peste care se picta .In salile hipostile, templul povestea in pictura viata zeului si miturile legate de existenta sa terestra. Zeul este pictat pe peretii templului in toate manifestarile sale, fie ca este asezat pe un jilt, fie ca este pictat in procesiune, fie anunta hotararile sale prin gesturi. In partea secreta a templului, picturile redau ritualul zilnic care desteapta dimineata statuia zeului adormita in “Sfanta Sfintelor”. Faraonul este zugravit pretutindeni, caci este un zeu indispensabil celebrarii cultului, el "dialogand" direct cu zeii, spre deosebire de ceilalti muritori care comunica cu divinitatile doar prin intermediul faraonului zeu.

Daca pictura din temple este sacrala, exista si o pictura populara, care s-a descatusat de canoanele rigide ale picturii sacrale. O astfel de pictura, eliberata de regulile rigide impuse de canoanele religioase, este aceea din timpul faraonului Akhenaton (Amenophis al IV-lea), epoca numita "Tell El-Amarna", dupa numele localitatii unde se afla noua capitala, Akhetaton "Orizontul lui Aton".

In mastabale, pe zidurile templelor sau in mormintele Imperiului Vechi, este dificil sa distingem net sculptura de pictura, pentru ca basoreliefurile ce decorau zidurile, acoperite cu un strat foarte subtire de gips, erau pictate in culori tempera. Tot astfel, statuile zeilor sau ale defunctilor din Serdab (camera zidita a mormantului) erau pictate dupa acoperirea cu un strat fin asternut de ipsos, pentru ca vopselele sa aiba un suport sigur. Inaintea lucrarii unui relief pe peretii unui templu sau mormant hipogen de catre sculptori, desenatorii figurau desenul scenei de reprezentat in relief, la fel cum tot desenatorii marcau pe un bloc de piatra sculptorului, partile ce trebuiau cioplite.

Sculptura era dominata si ea, ca si pictura, de legi hieratice. De-a lungul istoriei sale, in Egipt s-au creat zeci de mii de statui de piatra, lemn, bronz, arama, aur, pamant ars, faianta, dar toate tindeau sa fie cat mai trainice, mai durabile, sa strabata peste veacuri. Printre statuile relevante se numara “Colosii lui Memnon”, statui imense, fiecare taiata intr-un singur bloc de gresie si masoara, fara soclu, mai mult de 15 metri inaltime si statuile colosale a lui Ramses al II-lea de la Abu-Simbel.

Acesti colosi reprezinta sculpturi intru totul asemanatoare cu chipul faraonului. Statuile de mari dimensiuni din epocile de glorie ale Egiptului se remarca prin realism, sau mai exact prin simtul realitatii si al vietii.

In esenta, sculptura egipteana era o arta utilitara, cu caracter religios si funerar. In morminte era asezata statuia funerara a defunctului, care, ca si statuile zeilor, era supusa ritualului de deschidere a gurii pentru a dobandi calitatea de suport al vietii. In mormant se mai puneau o multime de statuete, care prindeau viata pentru a sluji defunctului. In sanctuare se afla chipul unuia sau mai multor zei, dar in curtile templelor, unde avea acces multimea se aflau statui ale faraonilor.

Statuile suveranilor din regatul vechi se caracterizeaza prin maretie si solemnitate, simtul realitatii imbinandu-se cu idealizarea.

Incontestabil arta egipteana este mai presus de orice arta sacrala, de aceea ezoterismul ei se dezleaga prin cunoasterea miturilor si a nenumaratelor ritualuri magice, a vrajilor in general si a impactului exercitat de acestea asupra vietii de toate zilele a egiptenilor. Arta egipteana era magica si mitica si in aceasta este esenta ei, caci arta egipteana trebuie nu admirata pentru frumusetea ei, ci interpretata in sensul in care Spinoza spunea: "Non ridere, nec flere, neque mirari sed intelligere" ("Sa nu razi, sa nu plangi nici sa nu admiri ci sa intelegi"). Intr-adevar, orice opera de arta egipteana trebuie decriptata, adica trebuie degajat sensul, intelesul ei magic si mitic pentru care a fost creata.