Nu s-a împlinit săptămâna de când am revenit din glorioasa capitală, zisă şi the Big City, însă, ca de fiecare dată, găsesc un alt mod personal de a des-coperi urbea.

Vom sări peste etapele perfect de înteles a fi premergătoare şi absolut necesare iniţierii unui profan în esoterismul capitalist, cum ar fi pelerinajul la KFC, această adevărată Mecca a puiului (de baltă, de somn, de orice vă pofteşte inima).

De asemenea trecem sub tăcere şi ploconirea cu ambele mâini la vocea profetică răsărită de nicăieri în străfundurile galeriilor subterane anunţând dorinţa fermă a zeilor: "Atenţiune se închid uşile!".

Însă încă de la momentul în care explorezi galeriile pentru a reieşi la civilizaţie, descoperi pe pereţi simbolurile unei culturi preneolitice, exprimându-se prin linii şerpuite, figuri geometrice neregulate, expunând o lecţie de estetica imaginii total nouă, spărgând orice reguli cunoscute şi înlocuindu-le cu… ok, doar spărgându-le.

Pe măsură ce ieşi spre suprafaţă, perspectiva se schimbă, panorama feerică preeuclidiană se schimbă şi ea, dând loc primelor mostre de scris cursive, o adevărată descătuşare a sentimentelor telurice pornind de la inocentele "Gogu inimă Geta" şi trecând la mai îndrăzneţele pasaje epice şi relativ culte, citate parafrazate din arta amorului indian, traducere neacademică, se subînţelege.

Încet, fără să îmi dau seama de metamorfoză, m-am trezit că lumea din jurul meu este în mod paradoxal plină de garduri... vopsite. Evident, noţiunea de gard fiind în cel mai extins şi mai permisiv sens al său, incluzând porţi de castele ce adăpostesc care de război pe patru roţi şi benzină, ziduri mai puţin medievale şi terminând cu banalii pereţi ai unor clădiri, tencuiţi cu vopsele mai mult sau mai puţin nemţeşti.

Intrigat de descoperirea făcută, am decis să explorez puţin acelaşi tărâm în care mă învârteam de ceva vreme, însă niciodată nu am ştiut presupun să îl văd cu "ochii" potriviţi.

Toată povestea asta îmi aducea aminte de Dorothy cea faimoasă şi aventurile sale în oraşul de smarald. Basmul spunea că toţi cei care intrau în oraş trebuiau să poarte ochelari speciali de protecţie pentru a putea vedea strălucirea verzuie a oraşului altminteri ar fi fost orbiţi de aceasta. Atâta tot că de fapt lentilele erau cele care făceau lucrurile să pară oricum altfel decât obişnuite.

Big City-ul privit din prisma picturilor rupestre alias grafitti! Gândul în sine îmi părea hilar, însă pe măsură ce am parcurs străzile şi străduţele la pas, îmi devenea din ce în ce mai izbitor un şablon, pe care, amuzat, am început să îl urmăresc.

Dacă în catacombele metroului lucrurile păreau oarecum mâzgălite mai în goana calului, aducând aminte de un Tarzan nowadays, un om al grotelor (la propriu) modern, care vrea a îşi impresiona o Jane cam plictisită pictându-i transcriptul serenadei sale de amor pe pereţi, pe măsură ce înaintezi spre Centru, perspectiva se schimbă.

Terenurile virane sparg monotonia monocromiei de vopsea pe ziduri, arătând tuturor ce drăguţ arată aceleaşi texte dar colorate. Din fericire doar la fondul cromatic, nu şi un vocabular mai colorat, deşi textele nu sunt întotdeauna dintre cele mai literare. De fapt aria extracurriculară include îndemnuri adresate echipelor favorite (de parcă le-ar trimite cineva poza cu mesajul zilnic pe fax), secrete de budoar despre o oarecare Maria şi evident o versiune prescurtată a dicţionarului de neologisme, capitolul prost-ortografiate.

Dacă vei merge pe bulevardele mai selecte, vei da de grafitti-uri mai lucrate, în care diferenţele de nuanţe chiar încearcă a exprima ceva, fie că e vorba de efecte mai stilate de umbre, lumini şi alte briz-brizuri, sau de simple alegeri băbeşti de culori între rânduri, cuvinte, simboluri de un sens complicat a fi explicat, dar aspectul general este de "marea artă".

Câte bordeie, atâtea… grafitti-uri. Dacă îţi învârţi puţin privirea, vei vedea că lumea din jurul tău este plină de culoare, evident de multe ori… făcută afiş pe perete. Nu voi înţelege niciodată de ce unii se încăpăţânează a afirma că trăim într-o lume monocromă.